Multă lume trăiește cu impresia că România ultimilor 23 de ani a avut o politică externă. Indiferent de partidele care s-au perindat la putere, dacă acestea sunt întrebate despre politica externă, ele reacționează identic. Și anume, ele consideră că în portofoliul lor de realizări, politica externă este pilonul cel mai reprezentativ, punctul lor forte, miezul realizărilor, etc.
În clasicul stil românesc al disipării responsabilităților în caz de eșec și de asumare entuziastă a meritelor la un succes, stil care a dat celebrul banc despre revoluția din ’89, acela cu ,, puțini am fost, mulți am rămas…”, toți politicienii vor ugui ca niște porumbei pe-o cracă despre NATO și UE, despre orientarea României spre vest, ș.a.md.
Nimeni nu dorește să conștientizeze că de fapt, în 1989 s-a sfârșit un război rece prin înfrângerea fostei Uniuni Sovietice iar țările est-europene au fost prada de război corespunzătoare aliaților din NATO, ceea ce a fost chiar foarte bine pentru locuitorii din aceste țări și pentru civilizație în general. Dar să nu-și imagineze nimeni că intrarea în NATO și UE pentru țările est-europene nu a fost hotărâtă de către invingători.
Comentarii recente